This post is also available in: English

14 Septembrie

Nu am dormit aproape deloc. Îmi amintesc și acum muzica din stradă, vocile celor ce ajungeau târziu în camere, respirația ușoară a mamei. Mintea mea rula la viteză maximă. Imaginile cursei care nici nu începuse se derulau fără oprire. Sute de scenarii, deznodăminte și momente ce poate nici nu se vor întâmpla. Cu toate astea, eram liniștită. Trăiam momente plăcute. Momente ce mă făceau să vreau să urc cel mai înalt munte la infinit. Fără frică. Doar eu și muntele. Linia de sosire. Drapelul în mâinile mele. Medalia sclipind în lumina zilei. Lacrimi de bucurie. Mama. Apelul contra cost către tata. Toți cei ce m-au susținut. Momente frumoase. Asta îmi imaginam. Asta îmi doream.

Eram ca băgată în priză. Până când, priza s-a stricat. Iar în loc de imaginile cursei a apărut negru. Somn. Nici nu îmi imaginam că o să reușesc să dorm. Dar la 5:20 alarma mă trezește. 25 de minute. E încă întuneric. Bei apă și o cafea care parcă nu vrea să se îndulcească și nici gând să se răcească înainte să urci în mașină. Îi trimiți niște poze tatălui tău și fără să îți dai seama ești deja la aeroport. Primești biletul. Tarom, București – Barcelona, poarta 26, locul 18 C. Ești singură. Te poți bucura de muzică și de cuvintele lui Kilian Jornet – “Run or Die.” Poți să visezi. Poți face orice. Tu și cei majori mergeți înainte. Telefonul sună. „Vin cu zborul de la prânz.” Nu se poate! De ce? Mama e mereu alături de mine. Mereu împreună. La bine și la rău. Cum să ne despărțim? Nu gândul că trebuia să mă descurc singură mă deranja, ci faptul că ea trebuia să rămână în urmă. Voiam ca ea să se bucure alături de mine de tot ce avea de oferit călătoria asta. Trebuia să fim împreună! Și în final, așa a fost. După zeci de telefoane, totul se rezolvă. Echipa României e completă și gata de plecare. 

Ora locală: 13:47. Doar o ora diferență. Acasă, sandvișul cu șuncă, cașcaval și ardei, sticla de apa și cele 2 brioșe făcute de Lori erau deja digerate. Însă aici doar ce le-am terminat de mâncat. Stomacul meu nici nu realizează că masa de prânz e gata. Poate nici faptul că suntem de aproape două ore pe autocar nu ajută. Dar ăsta e farmecul, nu? De ce să mă plimb doar eu prin lume? De ce să nu vadă și brioșele cu ciocolată frumusețea Spaniei? De ce să nu fugă și ele? Să fugă de realitate. Pentru că eu asta simt că fac. Alerg cât de departe pot de monotonia de acasă. Evadez în câte o nouă țară și împrumut pentru câteva zile o nouă cetățenie. Am ajuns la a 14-a. E puțin? E mult? Nu prea are importanță. Nu mă opresc aici. Și nici puțin mai încolo. Cred c-o s-o țin așa o viață întreagă. Cel puțin până se pune o recompensă pe capul meu. Și nici atunci nu mă opresc. Cât timp nu mă prinde nimeni sunt liberă să fug. Să fug de realitate. Direcția? Oriunde.

“Hola Andorra! Com va?” Nostalgia îmi curge prin vene. Revăd străzile din Bormio, priveliștile din Gagliano și camerele de hotel de la Vedig. Cinci minute să mâncăm și apoi o luam la drum din nou. Traseul ne așteaptă. Telecabina nu. Cât de mult poți vedea în 45 de minute? Dar câte poți face în acest timp? Poți întâlni un norvegian care să îți spună câte ceva despre traseu, poți să pierzi un membru al echipei și să vorbești și câteva minute cu două dintre senioarele echipei Statelor Unite. Nu prea multe. Dar destul. A fost o zi lungă. Ajunge. Ai nevoie de toată energia pozitivă pentru cursa de duminică.

Echipa României

15 Septembrie

E ceva la ceremoniile de deschidere ale campionatelor de alergare montană. Ceva la modul în care membrii tuturor delegațiilor sunt adunați la un loc, ca într-o salată mare cu de toate. Drapele fluturând, poze la fiecare două secunde, conversații cu prieteni pe care îi vezi doar de vreo două, trei ori pe an și cu care te înțelegi într-o limbă pe care te strădui să ți-o amintești cum poți mai bine. Italiana ta a ruginit puțin, noroc că încă nu ai uitat-o de tot. Engleza e la mama ei acasă. Nu ai probleme. O poza aici, un salut acolo. Și iar ești în mișcare. Tu duci drapelul. Cred că e a mia oară. Dar nici nu te gândești să îl lași din mână. Când mergi la Olimpiadă ești desemnat port-drapel. Aici te declari singură ca fiind persoana cea mai potrivită pentru treaba asta. E un moment fantastic ce parcă durează prea puțin. Parcă tocmai ce ai clipit și s-a terminat. Probabil emoțiile. Nu ești capabil să mai simți totul așa cum trebuie. Vezi doar cursa și traseul, adversarele. Corpul îți pare un teren minat. Trebuie să respiri. Trebuie să te liniștești. Mâine e ziua cea mare. E ziua în care toată munca ta va avea sens. E ziua în care tot ce trebuie să faci e să termini cursa ca și cum viața ta ar depinde de asta. În patru labe și aproape inconștient. Doar aproape. Sunt încă câteva lucruri de care trebuie să te bucuri la final. Mai exact, faptul că s-a terminat.

Bucuria din timpul ceremoniilor de deschidere

16 Septembrie

Numărul de concurs: 137. Data nașterii: 13.07.2000. Coincidențele nu există. Eu cred cu tărie în asta. Dacă ceva trebuie să se întâmple, se va întâmpla. Cu toate astea, trebuie să lupți pentru ce îți dorești. Dar lucrurile sunt deja stabilite dinainte. Tu trebuie doar să le apuci bine și să nu le mai dai drumul. Să te ții de ele ca și cum viața ta depinde de asta.

Dimineața mă trezesc transpirată. Mâinile îmi tremură. Afară e încă întuneric. Dar muntele e acolo. Ne așteaptă. Așteaptă să râdă de noi. Să sece toată energia și puterea din noi. Mănuși, două perechi de pantaloni, bluză și două geci groase. Nu e destul. Afară e frig. Avem de mers cu telecabina până sus și după să luăm și telescaunul. Majoritatea echipelor intră în restaurant pentru câteva minute. Aici e cald. Mai e mai bine de o oră până la start. Capul meu se învârte. Am făcut tot ce trebuie? Dacă răceala din ultimele săptămâni mă va afecta în timpul cursei? Dacă nu pot face față? Dacă? Dacă? Dacă? Blochează sunetele. Rescrie istoria. E povestea ta. Tu decizi ce se întâmplă. Locul se umple, tot mai multe echipe apărând. Uganda e aici, Statele Unite ale Americii, Italia. Chiar cu câteva secunde înainte de a merge spre start Paul Kirsch și încă un antrenor al echipei Statelor Unite vin să îți ureze succes. Brusc, simți că nu mai ești singură. Pare că în sfârșit faci parte din ceva mai mare.

Câteva minute înainte de start alături de Angelica, Irina și Loredana

Când s-a făcut ora startului? Timpul trecea pe lângă noi mai repede ca un tren de mare viteză. Nici nu am apucat să mă obișnuiesc cu frigul de afară. Încă am mănușile pe mâini. O să alerg cu ele până mă încălzesc și după le aruncNu e mare pierdere. O îmbrățișez pe mama pentru ultima oară. O voi revedea pe traseu, iar apoi, la sosire. Îmi vine să plâng. Poate o și fac. Nu cred că realizez. Mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am făcut ca să ajung aici. Câtă muncă, ore de alergare, antrenamente de forță și lacrimi mi-au marcat drumul spre mondiale. Câte nopți am refuzat să visez de frică să nu eșuez. Câți oameni port în spate și câte inimi bat în sincron cu a mea în minutele acestea. Câte persoane importante mie mă privesc de acolo, de sus. Uneori alerg cu gândul la ele, sperând că sunt mândre de persoana care am ajuns. De persoana care încerc să fiu.


Respirații scurte, fețe încordate, ceasuri pregătite. „15 secunde!” Respiră! Relaxează-te! Poți face asta! „5 secunde!”Inspiră! Expiră! Nici nu știu dacă am auzit pistolul. Stăteam ca pe ace. Cred că am pornit toate când încă mai erau două secunde rămase. Cursa e lungă. Trebuie să rămâi relaxată. Trebuie să gândești, să analizezi, să ții capul sus, privirea în față. Una, două, trei…unsprezece. Unsprezece fete în fața mea! Nici nu știu dacă am numărat bine. Nu contează. Trebuie să înaintezi. Trebuie să ajungi mai în față. Nu te epuiza acum, la început. Cursa adevărată începe la final. Ai văzut ce te așteaptă pe ultimii trei kilometrii. Mișcă brațele, respiră, ridică picioarele, ai grijă unde calci!

Câteva minute înainte de start

Ale, Ale!!!” O aud pe mama. „Alexia sunteți pe medalie! Trebuie să depășești fetele astea două!” Cum? Cum să fac asta? E o nebunie de munte în fața mea. Mă dor picioarele. Cred că am făcut și crampe acum câteva minute. Ultimul kilometru. Ai trecut deja în fața ugandezei. A rămas franțuzoaica. E departe. Foarte departe. Am senzația că nu am cum să mă apropii de ea. Începe să mă doară și stomacul. Abia mai respir. Ultimii 100 de metrii. Dacă nu atac acum, s-a terminat. Trebuie să o depășesc. Trebuie să vin în primele șase. Trebuie! Dacă nu încerc măcar să accelerez am să regret amarnic. Încep să dau din brațe ca o nebună, picioarele mele nici nu știu ce fac. Trec de ea dar nu încetinesc. „Cursa se termină când treci linia de sosire.”

Parcă vocea tatălui meu îmi sună și acum în cap. Nu se poate repeta pățania de anul trecut. Trebuie să treci linia de sosire și după te poți relaxa. Doar după. Îmi imaginez că Lauren Gregory e în spatele meu. Suntem înapoi la mondialele din 2017. Trebuie să mă mișc. Trebuie să fiu mai rapidă. Îmi e atât de rău că abia văd ceva. Nu aud nimic. Și cumva, totul se termină. Am terminat cursa. Am ajuns pe pământ sigur. Și încă mă țin pe picioare! Dar de ce se apropie pământul? În câteva secunde sunt jos. Nu mai am forță. S-a terminat! Fără să știu sigur de ce, încep să plâng. Lacrimi de bucurie. Și anul ăsta sunt în primele 6 din lume. Stau o bucată bună de vreme jos, plângând. Restul fetelor din echipă ajung încet, încet și ele. Avem o șansă la medalie! Te rog! Te rog, te rog, te rog! Nu locul 4. Nu medalia de lemn. Trebuie să mă ridic. Trebuie să văd ce se întâmplă. Cred că le felicit pe Angela Mattevi și Alessia Scaini, o îmbrățișez pe mama, pe fete, pe Gaia Colli. Nu prea îmi amintesc. Toate se învârt. Toate se întâmplă printre lacrimi. Reușesc să vorbesc câteva minute cu Lisa Oed, cu Barbora Havlickova, să fac niște poze cu Matt Mackay. Îmi amintesc și de echipa de juniori a Italiei. Am vorbit și cu ei. Dar restul e în mare parte simplă nebunie.

Cum să descrii emoția pe care o simți când sute de oameni vă aplaudă rezultatul? Cum să exprimi bucuria, mândria și mulțumirea pe care le simți când privești oamenii din mulțime ovaționând, bucurându-se alături de tine. Cum să le mulțumești fără cuvinte tuturor celor care au fost acolo pentru tine, echipei care a contribuit la rezultat, antrenorilor și băieților care fac spectacol în timp ce tu ești acolo, pe podiumul mondial. Cum? Poți doar să te bucuri de moment. Cât de mult poți. Să lași toate emoțiile să te învăluie în puritatea lor. Pentru că momentele acestea trec repede. Trebuie să le ții în inimă și în amintire cât poți de mult. Trebuie să simți. Cât de mult. Cât de sincer. Până data viitoare. Până când vei rescrie povestea. Până când toate emoțiile te vor cuprinde iar și va trebui să așterni totul pe hârtie. Pana atunci, la revedere Andorra. Și mulțumesc!

Alături de echipă după ce am aflat că suntem medaliate cu bronz

Subscribe so you don’t miss a post
Sign up with your email address to receive news and updates!

Ce crezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

No Comments Yet.