Let us be leaders

This post is also available in: English

Lăsați-ne să fim lideri. Lăsați-ne să fim inspirația celor ce se simt pierduți, a celor ce caută un însoțitor în călătoria vieții, să fim acolo să le oferim sprijin și îndrumare. Lăsați-ne să fim motivul pentru care ei reușesc.

De-a lungul vieții am avut șansa de a crește printre diferite generații de sportivi, observând din primul rând modul în care se dezvoltau. I-am văzut făcând primii pași în lumea sportului, primind îndrumare, eșuând, disperând și chiar și depășindu-și limitele. Am fost acolo să observ durerea și lacrimile. Au fost zile în care ochii mei tineri și necunoscători nu vedeau mai departe de aparențe, însă nu eu eram cea ce trebuia să înțeleagă ce se întâmplă. Mesajele din spatele acelor priviri erau menite cuiva pregătit să parcurgă împreună de ei fiecare pas al unei călătorii anevoioase despre care eu nu știam nimic. Unei persoane care să pășească nu înaintea și nici în urma lor, ci alături de ei – pregătit să le ofere o mână de ajutor în momentele grele, să înțeleagă urcușurile și coborâșurile călătoriei ca un roller-coaster. 

Am fost destul de norocoasă de a mă naște și de a mă maturiza în cadrul unei familii de lideri – de învățători, de exemple, de mentori. Au fost acolo să mă protejeze, să mă îndrume, să îmi arate calea, doar ca mai apoi să îmi ceară să o găsesc pe a mea. S-au asigurat că înțelegeam ce însemna să faci lucrurile corect – cu pasiune, disciplină, și încredere. Dar lucrurile nu sunt mereu așa. De multe ori ceea ce învățăm nu corespunde cu ceea ce se întâmplă în viața reală. Nu am fost conștientă de acest lucru până când mi-am deschis ochii și am descoperit că mă aflu într-un mediu toxic.

Cu toate că majoritatea familiei mele are un anume istoric în domeniul sportiv, un lucru e sigur – nu mi-au cerut niciodată să le calc pe urme. Și-au dorit ca indiferent ce voi alege să fac, să fac cu pasiune, indiferent dacă era vorba despre alergare, schi, înot sau orientare. Nu au pretins niciodată că sportul ar fi prioritatea mea principală. Era mai degrabă ceva ce făceam pentru că îmi făcea plăcere și îmi doream să îmi ating potențialul. Nu a fost niciodată despre medalii, rezultate sau faimă – a fost despre procesul în sine. Idea de a mă trezi dimineața dorindu-mi să ating noi culmi, dorindu-mi să devin mai bună, dorindu-mi să muncesc. Acestea erau principiile pe care părinții mei mi le-au indus încă de mică și pe care le discutau mereu cu antrenorii pe care îi aveam. Au făcut mereu clară ideea că nu voi face performanță până când nu voi ajunge la o anumită vârstă, iar corpul meu s-ar fi maturizat îndeajuns pentru a putea susține tipul de antrenament necesar la un nivel național. Dar presupun că a te afla într-o poziție autoritară nu aduce cu sine și capacitatea de a fi un bun lider – sau abilitatea de a fi un lider per general. Pentru că ce fel de lider și-ar pune propriile ambiții pe primul loc și ar uita motivul pentru care sportivul este acolo? Ce fel de lider ar instala frică și nesiguranță în sufletele celor tineri? Ar distruge orice urmă de încredere a unui sportiv și le-ar cauza anxietate înaintea, în timpul, și după fiecare antrenament. Cum ar putea cineva să îi spună unui tânăr sportiv ce abia a găsit curajul să părăsească mediul toxic în care se afla, că nu ar fi trebuit niciodată să plece. Că nu vor reuși niciodată să facă ceva în acest nou sport pe care l-au început.

A fost nevoie de mai bine de doi ani pentru ca familia mea să poată să îndepărteze orice urmă a traumei trăite. Să mă oprească din a plânge și tremura la auzul cuvântului concurs. Au trecut ani până să fiu capabilă să mă descotorosesc de ideea că nu voi fi niciodată destul de bună. Dar cum spuneam, am avut mentori buni. Mentori ce m-au susținut necondiționat și s-au asigurat că presiunea din exterior nu putea să mă afecteze. Că nu mă lăsam doborâtă de vocile ce spuneau: “trebuie să câștige cursa asta”, “fac pariu că părinții au așteptări foarte mari de la ea” sau “probabil face sport doar pentru că așa vrea familia ei.” În ciuda eforturilor și a speranței că voi crește normal, departe de bârfe, zvonuri și așteptări, multe din aceste voci au ajuns și la mine. Și poate că pe atunci ar fi putut să mă rănească, însă acum știu mai bine. Acum am ocazia să îmi împărtășesc povestea și tot ce am învățat de-a lungul anilor cu micii copii pe care mama îi antrenează. Să le arăt cum să se bucure de fiecare alergare și să îi fac să înțeleagă că rezultatele cu adevărat importante vor fi cele pe care le vor dobândi doar după ce vor mai crește. Dar cel mai important, am ocazia să îi învăț care sunt adevăratele motive pentru care ar trebui să alerge – iubirea, pasiunea și propriile lor obiective. Nu pentru ambițiile părinților, familiei sau ale prietenilor. Nu pentru medalii sau faimă. Ci pentru acea flacără ce le încălzește inimile de fiecare dată când încep să alerge, iar ochii lor sclipesc de încântare. Pentru acel vis magic ce într-o zi, ani de acum, va deveni realitate.